Ca psihoterapeut, lucrez cu adulţi şi adolescenţi, iar dintre adolescenţii cu care lucrez, o parte provin din sistemul de protecție.
Văd zilnic ceva fundamental: diferența dintre cei care știu, fără urmă de îndoială, când ceva nu e în regulă cu ce zice/ face celălalt și cei care se întreabă obsesiv dacă au făcut ei ceva greșit, sau dacă au făcut suficient.
E un continuum. De la “ce înjurături la adresa mea sunt acceptabile” (m-a întristat această discuţie cu un adolescent din sistemul de protecţie), până la “ce atitudine mă face să plec“. Pare a fi vorba despre limite, dar nu e. E despre filtre. Despre acel mecanism interior care funcționează automat și îți spune: “Asta nu e ok.” Nu după ce te gândești, nu după ce cântărești, la minute, ore, zile distanţă după ce s-a întamplat. Știi în acel moment în care se întâmplă. Pur și simplu știi.
Când ai crescut fără părinți sau cu părinți care nu știau să valideze, să aprecieze – pe ei înșiși și pe tine – acest filtru nu există sau e profund viciat. Și nu e suficient să-ți spună cineva “ești valoros”. Contează şi ce face.
Așa că te îndoiești. Tot timpul. “Oare exagerez? Oare nu sunt eu sunt problema? Oare am explicat suficient de bine?” Dai șansă după șansă, nu din bunătate, ci pentru că nu știi că ai putea cere mai mult.
Cei care au avut modele – în vorbe și în fapte – știu sa distingă atitudini subtile de lipsă de respect şi valorizare, ştiu să reacţioneze în prezent, ştiu să ia distanţă. Pentru ceilalţi este un proces de învăţare.
EN 
RO