Pe o scară de la 1 la 10, unde 1 înseamnă total relaxat și 10 încordat, obosit, în pragul burn-out-ului, cât de stresat ești?
Dacă ai răspuns, cu onestitate, undeva între 3-5, raportul între provocare și reușită este optim: ești mobilizat și ai resurse interioare să răspunzi adecvat, să rezolvi problemele cotidiene. Dacă ai răspuns undeva între 6 și 8, nivelul stresului din viața ta începe să devină nociv; reușești să bifezi lista de To Do, dar cu un preț: al calității somnului, poate cu iritare, cu lipsă de bucurie, apelând la comportamente compensatorii: bei seara un pahar – două cu vin, mănânci o ciocolată, etc.
Dacă ești la 9-10, e nevoie să schimbi ceva rapid. Paradoxal, și dacă ești la 1-2, e posibil să fii ușor plictisit (există articole și pe tema bore-out-ului, nu doar a burn-out-ului) și să ai nevoie de activități care să îți solicite resursele într-o mai mare măsură.
Nu voi intra în detalii despre definiția stresului; esența este despre cum răspundem la stimulii/provocările din mediu (că este profesional, familial, amical, etc). Așadar, avem două componente la care să ne uităm în orice situație care ne stresează: eu și mediul/ceilalți.
În articolul de față ne vom uita la o modalitate de a gestiona/elimina o parte din stres. Mă adresez mai ales celor care au răspuns undeva între 6 și 8. Nu e singura modalitate, dar este importantă. Și anume, a ne adresa o întrebare esențială: ce ține de mine, care este responsabilitatea mea în această situație, și de unde începe responsabilitatea celorlalți? O întrebare relativ simplă, dar uneori nu reușim să avem claritatea necesară pentru a ne delimita efortul, dar și răspunsul emoțional.
Uneori, dacă suntem în mediul nepotrivit pentru suficient de mult timp, începem să ne îndoim de noi (poate e vina noastră că suntem ineficienți și nu că este prea mult workload la job și că echipa funcționează cu oameni în minus). Putem să facem ce ține de noi pentru a modela mediul: proceduri care simplifică, automatizări, feedback, şamd, dar în același timp să rămânem conștienți de limitele responsabilității noastre.
Alteori este greu să răspundem la întrebarea „ce ține de noi, și ce ține de celălalt?” pentru că există o miză, de care uneori nu suntem conștienți. Uneori speranța că celălalt va face ce ne-am dori este un element care încețoșează claritatea. Uneori avem filtre mentale (ceea ce CBT-iștii numesc gânduri automate distorsionate): „sigur nu vor lua în considerare propunerea mea” (predicția viitorului), ceea ce ne face să nici nu mai facem pasul ce ține de noi, dar rămânem frustrați că nu se întâmplă nimic.
Și dacă ne uităm puțin la istoricul vieții noastre, probabil vom regăsi situații în care am propus ceva și nu a fost acceptat, poate chiar am fost ridiculizați, iar situația să fi fost suficient de importantă încât să ajungem la o concluzie mai largă că părerea noastră nu este importantă, nu contează. Uneori este vorba de o formă de manipulare: celebrul picior în ușă, care creează o așteptare/o emoție, și apoi îți e greu să renunți la prima decizie pozitivă (când ai zis DA).
Orice situație care provoacă în interior un conflict merită evaluată întrebându-ne „Ce anume mă face să nu fiu în pace?” Și evident vor fi situații în viață în care o decizie va fi greu de luat și este nevoie să cântărim toate aspectele, să negociem/lucrăm cu ceilalți până la un echilibru mulțumitor. Dar la final, odată luată decizia, ar trebui să se aștearnă pacea în interior.
Conflictul interior din situații mici din viața noastră se adaugă la stresul general resimțit. Ne ocupă spațiul emoțional și mental pe care am putea să le folosim altfel. A ne asuma mai mult decât ce ține de noi înșine (ca acțiune, emoție, gând, etc), adaugă câte puțin pe umerii noștri, și ajungem fără să ne dăm seama, împovărați cu lucruri care nu ar trebui să fie ale noastre.
Așadar, azi ai evaluat mulțumitor ce ține de tine și ce ține de celălalt? A rămas ceva care te frământă?
EN 
RO