Ruperea lanțurilor invizibile
Sunt momente în care, adulți fiind, simțim cum într-o situație anume suntem trași în trecut, neputincioși, ca niște copii neajutorați în fața umilinței din fața clasei când ne-am blocat și nu am știut să recităm poezia, a privirii dezaprobatoare a părintelui care aștepta o performanță perfectă, a pedepsei disproporționate care lasă cicatrici cu mesajul despre cât de nedemni, netrebnici, lipsiți de valoare, sau iremediabil stricați suntem. Sau a responsabilității puse (cu cele mai bune intenții) prea devreme pe umerii noștri de a decide singuri, căci noi știm mai bine. Experiențe de singurătate în care, copii fiind, acționăm și luăm decizii de oameni mari, cu toată greutatea cu care vine la pachet, frica și tensiunea.
Adulții care vom fi devenit vor vâna micro expresii faciale ale dezaprobării părintelui pe chipurile unor oameni care nu au nici o relevanță/importanță pentru noi, vor recunoaște experiența singurătății, deși înconjurați de oameni, dar poate nu o vor putea pune în cuvinte singuri. Vor recunoaște nesiguranța și anxietatea în fața unui grup de oameni, dar nu vor ști de unde provin. Vor asocia performanța (sau lipsa ei) cu abandonul (deși pare ridicol!, și se vor mai critica puțin). Vor reacționa cu impulsivitate/ agresivitate sau, dimpotrivă, blocați în frica viscerală, primară, ca în fața unei amenințări ce le pune viața în pericol (deși din nou pare ridicol!). Iar exemplele din practica mea pot continua.
Suntem răniți într-o relație, ne vindecăm într-o relație. Și nu „cui pe cui se scoate”. Ci o relație sigură, în care putem fi vulnerabili știind că celălalt ne va proteja, nu va folosi nimic împotriva noastră, ci ne va susține să găsim acel moment inițial în care suntem trași automat și să rupem elasticele care ne țin conectați de o experiență dureroasă. Richard Erskine (citându-i pe D. Kupfer și M. Haimowitz, 1971) vorbește despre rolul psihoterapeutului de a rupe lanțurile, direct sau indirect, ghidându-şi clienții către experiențe reparatoare.
Partenerul de viață, prietenii apropiați care au trecut proba timpului, sunt acei oameni pe care ne putem baza pentru a facilita ruperea lanțurilor (rubberbands ȋn original) și a deveni liberi în a răspunde adecvat momentului prezent, în beneficiul nostru, fără a-i răni pe ceilalți, dar și fără a-i menaja de adevărul nostru.
În călătoriile mele în nordul Indiei, am fost mirată de desenele înspăimântătoare ale unor zeități budiste ce erau văzute ca fiind pozitive. Am înțeles că acestea sunt aspecte care au forța de a distruge obstacolele în calea iluminării. Și că nu este nimic înălțător în a fi victima neputincioasă a unui tipar care se repetă precum acțiunea filmului Hedgehog Day, doar cu alți actori.
Dacă simți și crezi că „Enough is enough!”, probabil a venit timpul să descoperi cum este viața fără elastice.
PS – desenele sunt realizate de Ioana Badea și tare mult m-am străduit să le folosesc într-un articol pe măsura simbolisticii și a frumuseții lor.
Bibliografie :
Erskine, R. G. (1974). Therapeutic Intervention: Disconnecting Rubberbands. Transactional Analysis Bulletin, 4(1), 7–8. https://doi.org/10.1177/036215377400400103
RO 
EN