Atunci când moartea cuiva drag este iminentă, recomand o carte care ne poate alina sau ghida în procesul de a ne lua rămas bun: Cele cinci invitații – Ce ne poate învăța moartea despre viață, de Frank Ostaseski. Eu am citit-o după moartea mamei mele și mi-ar fi plăcut să o fi găsit înainte.
Probabil cea mai cunoscută autoare pentru terapia doliului este Elisabeth Kübler‐Ross, care a fost un mentor pentru Frank Ostaseski. Kübler‐Ross propune cinci etape ale doliului: negarea, furia, târguiala/negocierea, depresia și acceptarea.
Frank Ostaseski propune cinci invitații atât pentru cei care rămân în viață, cât și pentru cei care au boli terminale și știu că sfârșitul este aproape. Prima invitație este aceea de a nu aștepta, căci tot ce avem este prezentul. A doua invitație este aceea de a primi totul și a nu refuza nimic din experiența despărțirii de cineva drag, suferința, frica, vulnerabilitatea dar și iubirea. Cea de-a treia invitație este de a aduce tot sinele în experiență, de a lăsa deoparte criticul intern. Este nevoie ca cel care stă alături de cineva pe punctul de a muri, să poată rămâne într-o stare de observator, dar totuși prezent și empatic. Cea de-a patra invitație este aceea de a găsi un loc pentru odihnă în vâltoarea vieții. Avem nevoie să ne încărcăm, ca noi să fim bine pentru a putea fi alături de cei care au nevoie de noi. Cea de-a cincea și ultima invitație este aceea de a cultiva o minte neștiutoare, curioasă.
O scenă care m-a impresionat este aceea care se petrece între Gillian, mama ei care suferea de demență, și însoțitoarea ei. Într-o zi, Gillian și-a găsit toate cărțile răsfirate în sufragerie, și pe mama ei decretând că va trimite toate cărțile dentistului ei. Inițial, Gillian s-a înfuriat pe îngrijitoare, căci ținea la cărțile ei și în nici un caz nu ar fi dorit ca acestea să fie date în felul acesta. Însoțitoarea însă, cu mult calm, i-a spus că în fiecare zi strânge toate cărțile și le pune într-un sac, ca a doua zi să fie din nou puse pe rafturi, și mama lui Gillian să le poată răsfira din nou. În fiecare zi, se petrecea aceeași scenă, cu aceeași prospețime dată de boală, dar și de răbdarea și prezența îngrijitoarei care îi permitea bătrânei să facă ceva ce pentru ea avea sens.
Este greu ca în ultimele clipe/zile/săptămâni să fim cu adevărat prezenți alături de cineva drag, fără să fim noi înșine prinși în negare, furie, sau alt mix de emoții complicate, fiind astfel parțial deconectați de cei dragi nouă.
Cartea este o invitație la a ne lua rămas bun prezenți, atenți, primind emoțiile care apar, cu curiozitate și compasiune
RO 
EN