“Solitude is independence. It had been my wish and with the years I had attained it. It was cold. Oh, cold enough! But it was also still, wonderfully still and vast like the cold stillness of space in which the stars revolve” (Hermann Hesse)
În lucrul cu clienții mei adulți cu simptome de anxietate sau depresie, am ajuns inevitabil pe parcursul intervenției terapeutice la singurătate, o singurătate implacabilă, rece, tăioasă, în care emoțiile puternice de frică, rușine, furie, dezamăgire sau tristețe ale copiilor care au fost au rămas nenumite/nerecunoscute, neprocesate și nereglate.
Câteva exemple
Și vorbesc de copilării normale, fără abuz sau experiențe adverse timpurii. De evenimente precum o căzătură zdravănă, un leșin și un adult speriat (mai speriat decât copilul), un refuz ironic al părintelui în fața altor copii (pentru ceva ce era important pentru copil), un profesor care face în mod repetat abuz de putere și umilește și un părinte care nu își crede copilul, sau îl crede și nu îl apără, un părinte critic și rigid (cu cele mai bune intenții).
Toate aceste întâmplări care li se întâmplă copiilor în perioada în care încă nu au mecanismele unui adult de a înțelege, a se apăra, a lua decizii, lasă urme. Urmele sunt blocajele pe care le vedem azi, ca adult : o depresie mascată de o stare de iritare permanentă și sarcasm, frica de cineva cu autoritate, teama de boală, teama de a vorbi în faţa colegilor, impulsivitate și agresivitate. Uneori trec neobservate, până când ne fac să devenim mai puțin funcționali, până când nu le mai putem ignora.
Singurătatea...
Vestea bună este că sunt reversibile. Este nevoie să urmăm în terapie firul emoțional care ne duce în acel moment important, imponderabil, în care copilul a simțit că este SINGUR, că TREBUIE să se descurce singur cu ceva ce nu înțelege, că ceva groaznic s-a întâmplat (dedus uneori din limbajul non-verbal al adultului), sau dimpotrivă că este ceva groaznic în legătură cu el/ea, că e defect/ă… Și cum să înțeleagă altceva când, deși fizic a existat un adult în preajmă, nevoia copilului a fost ignorată (și nu cu intenție, ci prin a nu înțelege importanța momentului). Nevoia de protecție, de alinare și asigurare că nu e nimic grav, de a fi susținut și a plănui împreună un eveniment important.
Splitarea
Psihicul uman este însă fascinant și înzestrat cu o inteligență aparte (supraviețuirea înainte de orice). Copilul de 4 ani așază într-un sertar (metaforic) subiectul până când va putea să se ocupe de el. Știe că va fi nevoie să îl deschidă la un moment dat când va avea mecanismele și resursele potrivite. Sertarele conțin părți splitate/clivate/sparte din noi, ce încearcă să se deschidă, de fiecare dată când ceva din mediu aduce/ seamănă cu experiența așezată acolo cu grijă în urmă cu mulți ani. Și pentru că întâmplarea, emoția și semnificația nu au fost procesate corect, de obicei întredeschiderea sertarelor este o experiență resimțită dureros chiar și la vârsta adultă.
În mod evident, nu toate problemele își au rădăcina în copilărie, sau au legătură cu ce au făcut, sau nu au făcut, unul sau ambii părinți. Iar psihicul nu este atât de fragil încât orice julitură să rămână ca o experiență dureroasă. Este o ecuație între temperamentul copilului, importanța momentului (dacă este un eveniment singular), nevoia, reacția adultului care răspunde sau nu nevoii copilului, repetarea de suficient de multe ori a aceluiași tipar de neatenție la nevoile copilului.
Recuperarea
Acel moment important îl caut în terapie, acel moment în care adultul din fața mea a luat o hotărâre importantă despre cine este el, ce poate (sau nu), la ce se poate aștepta (sau nu) de la oameni și lume, despre cât de bucuros poate fi (sau nu), despre cât de înțelept (sau nu) poate fi, despre încredere ș.a.m.d. Acel moment de singurătate rece ce așteaptă pe cineva care să răspundă nevoii de ATUNCI.
Și ce schimbare se produce atunci când găsim momentul, durerea, semnificația iar nevoia de copil este recunoscută şi validată!
RO 
EN